La jumatatea secolului al XIX-lea a avut loc Unirea Principatelor Romane prin unirea statelor Moldova si Tara Romaneasca sub numele Principatele Unite ale Modovei si Tarii Romanesti. Un pas important din procesul unirii a fost alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 in Moldova si la 24 ianuarie 1859 in Tara Romaneasca.
In 1853 a inceput razboiul Crimeii prin ocuparea Principatelor de catre imperiul Rus. Dupa terminarea acestuia, in anul 1856, prin infrangerea imperiului Rus, ideea unirii Moldovei si a Tarii Romanesti devine o tema de prin plan a dezbaterii politice atat pe plan intern cat si pe plan international.
Deciziile adoptate prin tratatul de pace de la Paris (), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene(Turcia, Franța, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia), revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii.
Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de către liderii partidei naționale, în cele două țări și în străinătate. Această propagandă unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor personalități franceze, iar I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moșiei soției sale pentru a asigura aceste fonduri.
In concluzie, trebuie să reținem că unirea principatelor a fost un proiect politic al împăratului francez Napoleon III, din două motive de politică externă în favoarea intereselor Franței: în primul rând a fost un proiect antirusesc de-a îngrădi și a pune o barieră în extinderea intereselor rusești, iar în al doilea rând a fost impunerea "principiului națiunii" pentru a submina principiile Congresului de la Viena din 1815, ca armă politică a Austriei.
Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.
Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Țara Românească majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă avea în fața ei opoziția separatiștilor moldoveni.
Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria și Turcia, precum și pe cel al locțiitorului domnesc Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei, separatiștii au reușit, într-o primă fază, să câștige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857). În dorința de a-și realiza visul de domnie, Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniștilor cu cele ale antiunioniștilor. Această manevră făcea ca numărul reprezentanților celor care nu împărtășeau idealul de unire să fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondența secretă purtată de soțul ei cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reușit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc. Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromițătoare au fost publicate în ziarul unionist "L'Etoile d'Orient".
Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, și celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III și Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate.
În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Reprezentanții acestei grupări, ce avea ca obiectiv unirea Moldovei cu Țara Românească, au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține pe Grigore M. Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza și agent al Rusiei.
Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. Gruparea lor, susținută de mercenarii polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuia să acționeze doar pentru a liniști eventualele proteste împotriva alegerii lui Sturza și apoi pentru a forța alegerea sa în Țara Românească, s-a văzut obligată să treacă la ofensivă. S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.
Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească.
Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române.
Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere de la 24 ianuarie 1859. Imperiul Otoman și Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situației, atât în relațiile cu Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Florești (1 septembrie 1859).
Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul (decretul) Unirii era prezentat, dar în condiții considerate, în țară, inacceptabile.
Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din urmă efectul. La sfârșitul Conferinței de la Constantinopol, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea poziție.
În ianuarie 1862, guvernele separate din Principate au demisionat pentru a da posibilitatea alcătuirii la București a primului guvern unic al României.
Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și de cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.